PROFIT
Nr. 9, septembrie 2006 

Creditorii externi ai Moldovei

FMI - RM: cine şi de cine are mai multă nevoie?

Seminarul Fondului Monetar Internaţional (FMI) pentru jurnaliştii din ţările CSI, care a avut loc, recent, la Viena, a fost menit să-i familiarizeze cu activitatea acestei organizaţii internaţionale. Organizatorii evenimentului s-au străduit, de asemenea, să contribuie la implementarea politicii de transparenţă şi asigurare a accesului la informaţii, care constituie o sarcină majoră a FMI. în plus, seminarul a fost pentru jurnalişti un pretext excelent pentru a face un schimb de opinii şi a compara procesele care au loc în ţările din fosta URSS.

Comparând situaţia, putem constata că R. Moldova a cedat considerabil din poziţiile pe care le avea după ce a devenit membru al FMI. La început, republica era un elev stăruitor în această şcoală a economiei şi lider în reformele de piaţă din spaţiul postsovietic. R. Moldova a fost prima ţară din CSI care a pus în circulaţie moneda naţională, a redus brusc rata inflaţiei, a creat un sistem financiar-bancar eficient şi dirijabil, sistemul trezorerial al băncii centrale, a îndeplinit toate recomandările FMI.

Fondul a fost înfiinţat în baza unui acord internaţional, în anul 1945, pentru a contribui la asanarea economiei mondiale. Cartierul lui principal se află la Washington, districtul Columbia, SUA. FMI este administrat de 16 directori, care reprezintă 184 de ţări asociate în grupe. FMI are următoarele obiective statutare: favorizarea creşterii echilibrate a comerţului mondial, menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb, neadmiterea folosirii deprecierii valutelor în scop de obţinere a avantajelor în concurenţă şi ajutorarea ţărilor în rezolvarea reglementată a problemelor privind balanţa de plăţi.

Colaborarea Republicii Moldova cu FMI mult timp a fost adusă ca exemplu altor ţări postsovietice. Aceasta însă nu a salvat republica de la criza financiar-bancară din 1998, după care economia Moldovei şi-a recuperat multă vreme poziţiile. în această perioadă, FMI încerca să ofere asistenţă, iar guvernul de la Chişinău acţiona în regimul unei echipe de pompieri.

După schimbarea guvernării, în 2001, colaborarea Republicii Moldova cu FMI s-a făcut mai mult în vorbe. Iniţial, Guvernul lui Vasile Tarlev a considerat drept o chestiune de onoare semnarea unui nou Memorandum cu FMI, care urma să facă dovada că el respectă principiile pieţei nu mai puţin decât predecesorii săi. După ce însă nu a făcut faţă acestei sarcini, Cabinetul de Miniştri nu a prea avut remuşcări, pentru că situaţia economică favorabilă din regiune, consolidarea disciplinei financiare, combaterea economiei subterane şi rezultatele reformelor anterioare au făcut posibilă înregistrarea unei creşteri a Produsului Intern Brut (PIB) şi fără o colaborare eficientă cu FMI. Cu atât mai mult cu cât obiectivele strategice ale FMI, ca prevenirea pericolelor de depreciere a valutelor şi menţinere a stabilităţii cursurilor nu vizau Moldova.

In 2006 însă situaţia s-a schimbat brusc. Sistarea exporturilor de produse agricole moldoveneşti, iar apoi şi a livrărilor de vinuri în Rusia, dublarea preţurilor la gaze s-au răsfrânt asupra ritmului de creştere economică, deficitului balanţei comerciale. R. Moldova s-a dovedit a fi nepregătită de o asemenea turnură, dar şi lipsită de parteneri economici serioşi care să-1 poată da o mână de ajutor. Astfel, semnarea Memorandumului cu FMI, în mai 2006, a fost cât se poate de binevenită. Se pare că Guvernul Tarlev a apreciat cum se cuvine gestul FMI, ceea ce, probabil, nu s-ar fi întâmplat dacă documentul ar fi fost semnat în urmă cu 3-4 ani.

Principala sursă de fonduri pentru FMI o constituie cotizaţiile achitate de ţările membre în cadrul cotelor stabilite, la intrarea în fond sau după revizuirile periodice, în cadrul cărora aceste cote cresc. Statele plătesc 25% din cotă în drepturi speciale de tragere (SDR). Valoarea SDR se stabileşte zilnic, utilizând coşul celor patru valute principale: euro, iena niponă, lira sterlină şi dolarul SUA. Un SDR este egal cu aproximativ $1,5 SUA, care au cea mai mare economie din lume, achită cotizaţia cea mai mare, de 17,5% din totalul cotelor, statul Palau, cu cea mai mică economie, achită 0,001%. în cadrul ultimei majorări de cote la FMI, acestea au crescut cu aproximativ 45%, până la 212 mlrd. SDR sau peste $315 mlrd. Valoarea rezervelor de aur ale FMI se estimează la $8 mlrd. la preţurile anului 1934 şi la $65 mlrd., la valoarea de piaţă.

Chiar dacă cotele au cifre impunătoare, până nu demult nu se putea spune că FMI ar suferi de excedent de fonduri. Acestea s-au îndreptat chibzuit la susţinerea economiilor statelor membre, acoperirea riscurilor în diverse regiuni ale lumii, asistenţa pentru statele afectate de cataclisme economice. Cu toate acestea, problema plasării mijloacelor financiare s-a ridicat pe neaşteptate în faţa FMI. Şi asta după ce în anul 2005 trei mari beneficiari de împrumuturi de la FMI au restituit concomitent şi anticipat mijloacele obţinute. Rusia a restituit peste $3 mlrd., Brazilia - peste $9 mlrd., Argentina - $15 mlrd. Probabil, aceşti factori au determinat uşurinţa relativă cu care FMI a încheiat, în anul 2006, un nou Memorandum cu R. Moldova. Căci, în linii mari, politica economică a Guvernului în anii 2001 şi 2006 nu a suferit modificări, iar cerinţele de principiu ale FMI de atunci (în special, despre neintervenţia statului în reglementarea economiei) tot nu au fost îndeplinite.

În orice caz, la etapa actuală, nu atât FMI are nevoie de Moldova, cât ţara are nevoie de FMI. Pentru ca sprijinindu-se pe umărul puternic şi pe sfaturile organismelor internaţionale, economia moldovenească să încerce să supravieţuiască în condiţiile dificile de după criza din 1998. Pentru că rezultatele unor eventuale comparaţii cu Rusia, Ucraina, Kazahstanul sau Azerbaidjanul nu sunt deloc în favoarea Moldovei.

Anatol GOLEA
Viena-Chişinău