Revista "Observator Economic"
Ianuarie-februarie 2002

Adresa pe web

Plec din Moldova mai pesimist decât am venit

Interviu cu Hassan Al-Atrash, reprezentantul Fondului Monetar International la Chisinau

La 27 februarie expiră mandatul D-voastră de aflare în Republica Moldova. Plecaţi mai optimist sau mai pesimist decât atunci când aţi venit, în 1999, la Chişinău?

Sunt mai puţin optimist decât atunci când am venit. Cred că ştiţi, şi predecesorul meu când a plecat era, vorba ceea, cam bătut de soartă. Şi eu mă simt cam tot aşa la plecare. Problema principală e că există o rezistenţă mare faţă de schimbări. Interesele sunt foarte mari, în special în domeniul energetic.

Nu există un consens asupra reformelor. Mai este la mijloc şi o problemă de capacitate, foarte mulţi oameni buni şi capabili nu lucrează în sectorul public.

Există problema instabilităţii politice. Timp de trei ani, cât m-am aflat în Moldova, am lucrat cu trei guverne, două parlamente şi doi preşedinţi de ţară.

Dar cea mai mare problemă, cred eu, constă în faptul că nu există o conştientizare a reformelor. Când citesc presa şi aflu că vreo persoană oficială din stat spune că «Am făcut aceasta pentru că Fondul Monetar ne-a spus s-o facem», mă cutremur, deoarece ştiu că ţara nu va avea succes în cazul acesta. Reformele impuse din exterior niciodată nu vor avea succes, dacă cei care le realizează nu conştientizează necesitatea lor.

Fondul Monetar Internaţional a avut mai multe programe, o parte dintre care au avut un succes mare, iar altele au fost un dezastru. Aşi putea părea simplist, dar reformele au avut succes în acele ţări, în care a existat o conştientizare a necesităţii lor din partea autorităţilor locale şi au fost un dezastru acolo unde nu a existat această conştientizare.

Anume din acest motiv în Ţările Baltice programul cu Fondul Monetar Internaţional a avut succes şi rezultate bune, pe când în Moldova - nu.

Cred că este puţin frustrant lucrul meu aici. Încerc să fac tot posibilul pentru ca să existe un program bun şi viabil de colaborare între ţară şi FMI, dar sunt foarte multe obstacole şi factori, ce au un efect negativ asupra acestor eforturi.

Problema Moldovei este că autorităţile ţării, mă refer nu numai la cele actuale, dar în genere la toate câte au existat, văd programul cu Fondul Monetar ca o uşă spre o altă finanţare externă, dar nu consideră aceste programe ca ceva bun în sine. De aceea, probabil, încearcă să facă minimul posibil pentru a primi banii sau a avea acest program, pierzând totodată tabloul general. Moldova are nevoie de investiţii interne sau externe. Numai aceasta poate să aducă creştere. Dar pentru a avea investiţii este nevoie nu doar de stabilitate politică, ci şi de o consistenţă a politicii economice promovate. Este nevoie de un mediu potrivit pentru investiţii. Să nu existe hărţuirea investitorilor. Să fie un cadru juridic puternic. Cât mai puţine reglementări. Tocmai aceasta nu există în prezent în Moldova. Asta e situaţia.

În ultimii patru ani, FMI a stopat în repetate rânduri finanţarea Republicii Moldova, inclusiv pentru o perioadă îndelungată. Din ce cauză s-a întâmplat acest lucru?

În decembrie 2000 a fost aprobat un nou program pentru Republica Moldova şi o singură tranşă. Din acest program pe trei ani, ce prevede credite în sumă de 142 milioane USD, au fost alocate doar 25 de milioane.

Ce s-a întâmplat? Când am venit aici era octombrie 1999. Imediat a sosit la Chişinău o misiune a Fondului şi am ajuns la un acord cu Guvernul Sturza. În noiembrie, însă, Guvernul a fost demis. A urmat Cabinetul Braghiş. În februarie 2000, a venit o altă misiune, care a ajuns la un acord cu noul Executiv.

Pentru noi era importantă privatizarea combinatelor de vinuri şi de tutun. În aprilie 2000, legea privind privatizarea acestora a fost respinsă a doua oară. În iulie 2000, am început să negociem un alt program pe trei ani cu Guvernul Braghiş. În octombrie, legea privind privatizarea combinatelor de vinuri şi tutun a fost, în sfârşit, aprobată. Am mers la Consiliul executiv în decembrie şi am alocat banii. În ianuarie 2001, am alocat o altă tranşă.

În aprilie 2001, a fost desemnat un alt Guvern. Iniţial aveam probleme cu platforma lui economică. Este vorba despre controlul preţurilor, mai multe măsuri populiste cu implicaţii asupra Bugetului, intenţia de a reinstala monopolul. Nu se prea înţelegea care sunt intenţiile în privatizare. Se vorbea mai mult despre postprivatizare, pe care nu o înţelegeam.

La început au fost probleme, dar apoi am ajuns la un acord comun privind continuarea politicii promovate de Guvernul precedent. Am convenit atunci asupra unui supliment la Memorandum. În acest supliment erau stipulate un şir de măsuri care urmau să fie realizate înainte de a merge la Consiliul executiv. Guvernul a avut nevoie de mult timp pentru a îndeplini aceste măsuri, dar în noiembrie le-a îndeplinit. Însă cu două zile înainte ca pachetul de documente să fie transmis Consiliului executiv, totul fiind aprobat deja de comitetul intern de revizuire şi de către conducerea Fondului, Guvernul a semnat acordul privind livrările de gaze naturale, prin care îşi asuma noi datorii de stat. În fine, totul s-a dat peste cap.

De ce? Documentul semnat cu Cabinetul Tarlev era similar celui semnat cu Braghiş şi Sturza şi prevedea că nu vor fi acumulate noi datorii de stat. Motivul este foarte clar pentru toţi, există deja o datorie atât de mare, încât este dificil de a o deservi. Tarlev a declarat că a moştenit o datorie enormă. De ce atunci acceptă datorii noi? Republica Moldova are de plătit nişte datorii enorme în 2002.

De ce în loc să fie folosiţi pentru dezvoltarea sectorului sănătăţii, pentru învăţământ sau pentru crearea locurilor de muncă, banii să meargă pentru deservirea datoriei externe?

Ştiu că sunt mulţi care consideră că noi încercăm să menţinem Moldova în datorii mari pentru a avea controlul asupra ei. Din contra, noi încercăm să stopăm acumularea datoriilor noi. Potrivit acordului privind livrările de gaz, numai plata datoriilor acumulate din penalităţi se ridică la 300 mln dolari. Şi în aceasta este inclusă datoria Transnistriei. Nu cred că MoldovaGaz va avea vreodată posibilitatea să ramburseze o datorie de 800-900 mln USD. Şi dacă MoldovaGaz nu reuşeşte să plătească această datorie, ea devine datorie de stat. Ceea ce cerem noi de la Guvern e să elimine garanţia de stat. Dacă MoldovaGaz şi Gazprom vor să aibă un contract comercial între ei, aceasta e decizia lor. Dar Guvernul, în opinia noastră, nu trebuie să fie garantul acestui contract.

Am sugerat Guvernului cum să procedeze, dar el a preferat o altă ieşire din situaţie, care considerăm că este mai dificilă, dar acceptabilă. Guvernul a propus să introducă modificări în trei articole ale Acordului, asupra cărora am ajuns deja la un acord comun. Presupun că aceste modificări vor fi transmise Rusiei pentru a fi examinate. Aceasta este la moment cea mai importantă problemă care ar trebui să fie rezolvată pentru a putea merge la Consiliul executiv.

În afară de aceasta, mai sunt câteva probleme, mai minore poate, ca, de exemplu, aprobarea Codului Civil. El a fost aprobat în prima lectură în 1999. Cred că nu este un motiv care ar justifica faptul că într-un an şi jumătate el nu a fost adoptat.

A treia cerinţă este de a înregistra progrese în negocierile cu Banca Mondială privind SAC-III. Noi suntem gata să mergem la Consiliul executiv înaintea Băncii Mondiale, dar avem nevoie de asigurări orale de la BM că totul merge bine.

Motivul este foarte simplu. Bugetul a fost deja aprobat. La elaborarea lui a fost luat în considerare şi creditul Băncii Mondiale. Dacă BM nu va da bani, Bugetul devine nerealist.

...

Textul integral îl puteţi citi în varianta tipărită a revistei "Observator Economic"